You are here: Home // Servicii secrete // EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989 ÎN PERCEPŢIA UNUI OFIŢER DE INFORMAŢII INTERNE (VI)

EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989 ÎN PERCEPŢIA UNUI OFIŢER DE INFORMAŢII INTERNE (VI)

 

Timp de câteva zile, îndeosebi în perioada 23-27 decembrie, am fost supuşi, permanent şi sistematic, unui bombardament informaţional diversionist, atât pe canale mediatice, ca toată lumea, cât şi – interesant de reţinut – pe cele oficiale.

Când ne referim la canalele oficiale, avem în vedere nu ierarhia profesională, ci fluxurile de comunicare cu conducerea Armatei, sub oblăduirea căreia a fost trecută Securitatea din 22 decembrie, şi cu Comandamentul Politic (nucleul de putere constituit în jurul lui Ion Iliescu). Pe lângă antrenarea unor echipe operative în misiuni de verificare ori chiar neutralizare a unor presupuse acţiuni diversionist-teroriste, de genul celor prezentate, efectivul Direcţiei I a fost supus unor presiuni psihologice care nu s-au soldat cu consecinţe dezastruoase doar datorită disciplinei exemplare a cadrelor şi prezenţei de spirit a comandantului.

Pe canalele oficiale, parveneau la intervale scurte de timp, atât  ziua cât şi noaptea, „informaţii” care semnalau riscuri iminente la adresa unităţii şi a cadrelor ei. Acestea mergeau de la intenţia unor grupuri de civili de a forţa intrarea în sediu pentru a ajunge la documentele operative şi/sau să se răzbune pe securiştii consideraţi vinovaţi pentru toate relele Pământului, până la riscuri de atac armat din partea unor comandouri de arabi. Deveniseră frecvente anunţurile de genul: „2.000 de libieni se îndreaptă spre Bucureşti şi intenţionează să atace Miliţia Capitalei pentru eliberarea conaţionalilor arestaţi ca terorişti…”, ştiut fiind faptul că unităţile informative centrale ale Securităţii îşi aveau sediul în aceeaşi clădire.

La semnalarea unor riscuri de acest gen, ofiţerii şi subofiţerii unităţii (aproape 100 de cadre) primeau de la armurier armamentul din dotare (pistoale Carpaţi) şi câte două cutii de cartuşe (24 bucăţi) şi luau poziţii de luptă la căile de acces (uşi, ferestre), în baza unui plan gândit pentru situaţii în care teritoriul României ar fi fost vremelnic ocupat de inamic extern. După momente de tensiune şi încordare, deseori prelungite, tot din dispoziţii superioare se ordona încetarea alarmei de luptă şi depunerea armamentului şi a muniţiei.

În acest context tensionat, receptivitatea cadrelor faţă de diverse pericole ce puteau surveni, induse sau nu în scop diversionist, era cât se poate de ridicată, întâmplările la care fuseseră supuşi subminând serios fundamentul psihologic individual şi colectiv. Astfel, la un moment dat, s-a vehiculat chiar ideea că revoluţionarii veniţi în cadrul unităţii ar preconiza să convoace întregul efectiv al unităţii în sala de şedinţe de la etajul II şi să-l lichideze prin producerea unei explozii. Pe acest fond, s-a ajuns la un moment paroxistic de psihoză colectivă.

În noaptea de 24/25 decembrie, pe la ora două noaptea, în rândul cadrelor Direcţiei I s-a insinuat temerea că ar putea fi atacate de colegii de la Direcţia a II-a, Contrainformaţii economice. Momentul declanşator l-a constituit decizia locotenent-colonelului Gheorghe Stan – locţiitor al şefului unităţii, aflat la comandă în locul generalului Emil Macri, care fusese trimis în misiune la Timişoara – de a ordona subordonaţilor, la acea oră târzie, o trambalare a armamentului şi muniţiei din dotare fără anunţarea unei stări de pericol.

Întrucât magazia cu armament a Direcţiei a II-a se afla la etajul IV, unde jumătate din spaţiu era ocupat de Direcţia I, mişcarea a fost sesizată. Acţiunea inopinată şi la o oră neconvenţională a Direcţiei a II-a de a se înarma, coroborată cu desolidarizarea publică a locotenent-colonelului Gheorghe Stan faţă de „componenta represivă a Securităţii” în apariţia sa la Televiziune din după amiaza zilei de 22 decembrie, a indus ideea unui posibil risc la adresa cadrelor Direcţiei I. În linişte şi pe întuneric, au fost trezite şi alertate toate cadrele unităţii, care s-au înarmat şi au luat poziţie de luptă în dispozitiv de apărare pe etaje.

Situaţia a fost dezamorsată de colonelul Gheorghe Raţiu, care, în acel context tensionat şi riscant, s-a dus la cabinetul lui Stan, un etaj mai jos, şi a clarificat lucrurile. Locotenent-colonelul Stan luase decizia să-şi aducă armamentul mai aproape, de la etajul IV la II, deoarece Direcţia a II-a era cea

mai expusă la un eventual atac din exterior, la etajul II putându-se pătrunde şi prin escaladarea ferestrelor care dădeau spre platoul de la Miliţia Capitalei.

Alerta pe care o generau asemenea zvonuri, în sine aberante, trebuie circumscrisă realităţilor acelor zile de coşmar. Avem în vedere amploarea şi virulenţa diversiunii mediatice „securişti – terorişti”, deciziile paranoice de atragere a unor efective ale unităţilor de securitate în ambuscade vizând susţinerea acestei diversiuni, care s-au soldat cu numeroase pierderi umane (echipajele uslaşilor conduse de locotenent-colonelul Gheorghe Trosca şi tinerii elevi ai Şcolii de subofiţeri de transmisiuni de la Câmpina a Comandamentului Trupelor de Securitate), încercarea dementă a generalului Nicolae Militaru de organizare a unei „reviste de front” cu efectivul Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă pe stadionul Ghencea, prilej cu care să se însceneze o diversiune care să faciliteze lichidarea acestuia pe motiv de terorism.

În tensiunea şi confuzia care cuprinseseră cadrele Direcţiei I în acele zile, simpla scăpare a unui cartuş pe ţeavă ar fi avut urmări de neimaginat. Un merit deosebit şi în preîntâmpinarea unor asemenea incidente l-a avut colonelul Gheorghe Raţiu, care a ştiut să gestioneze situaţia cu tact şi fermitate. Conştient de faptul că subordonaţii săi nu erau familiarizaţi cu manipularea armamentului (la tragerile de exerciţiu, câteva pe an, li se puneau în mână pistolete bine reglate), colonelul Raţiu a atenţionat clar şi ferm că, datorită situaţiei speciale din acele zile, asimilată stării de război, îl va împuşca cu mâna sa pe cel care va trage fără ordinul său expres.

Trebuie evidenţiat şi spiritul de ordine şi disciplină de care au dat dovadă cadrele unităţii, care avea să le salveze de la multe riscuri ulterioare, în contextul acţiunilor de demonizare a Securităţii. Faptul că în decembrie 1989 la Direcţia I, ca şi la celelalte unităţi informative ale Securităţii, nu s-a tras nici un cartuş şi armamentul din dotare a putut fi predat intact a fost deosebit de important în acele zile, când fusese lansată şi întreţinută mişeleşte diversiunea „securişti-terorişti”.

De o deosebită utilitate, în acelaşi context, s-a dovedit şi măsura luată de conducerea Direcţiei I de a menţine cadrele în unitate în acele zile confuze, deplasările în oraş făcându-se pentru perioade scurte şi pe trasee care evitau zonele conflictuale. Această conduită a avut ca urmare faptul că, nici atunci şi nici ulterior, nu au planat suspiciuni de implicare în vreun fel a unor cadre ale unităţii în acţiuni diversionist-teroriste. Este de menţionat că toate cadrele Direcţiei I, ca şi cele ale celorlalte unităţi ale Securităţii, au prezentat, în ianuarie 1990, rapoarte scrise privind activităţile desfăşurate şi locurile frecventate în perioada 17-31 decembrie, concret pe zile şi ore.

Pe bună dreptate, se pune întrebarea ce a întreprins Direcţia I şi Departamentul Securităţii Statului în general în acele zile fierbinţi pentru clarificarea diversiunii teroriste. În ce priveşte Direcţia I, contribuţiile sale au vizat interferenţele unor fapte şi întâmplări suspecte cu domeniile avute în

competenţă. Spre exemplu, pe 27 decembrie, postul central de Radio a difuzat o emisiune umoristică al cărei text a fost suspectat a reprezenta un mesaj pentru terorişti.

Din măsurile de verificare la Radiodifuziune a rezultat că înregistrarea respectivă fusese făcută de o formaţie umoristică studenţească cu 2-3 ani înainte şi fusese preluată din fonotecă pentru ocuparea spaţiului devenit disponibil prin eliminarea emisiunilor ideologice. Prin trimiterea în spitale a unor ofiţeri, însoţiţi de civili veniţi în cadrul unităţii pe 22 decembrie, au fost obţinute date privind numărul şi soarta internaţilor suspecţi de terorism, care de regulă au fost preluaţi de reprezentanţi ai Armatei, pierzându-li-se urma.

La nivelul D.S.S., generalul Iulian Vlad a mobilizat capacităţile informaţionale încă funcţionale pentru a descifra fenomenul diversionistterorist, dar nu a mai apucat să finalizeze, întrucât în ziua de 31 decembrie 1889 Departamentul Securităţii Statului a fost desfiinţat iar conducerea acestuia (generalii Iulian Vlad, Gianu Bucurescu şi Aristotel Stamatoiu) arestată.

Prin efectul acestei decizii politice, care a reprezentat momentul efectiv al destructurării organizatorice a Securităţii, unele unităţi considerate (pe ce temei?) ca fiind legate de regimul comunist (Direcţia a V-a – Securitate şi Gardă) ori exponente de vârf ale componentei represive (Direcţia a VI-a – Cercetări Penale şi Securitatea Municipiului Bucureşti), precum şi Direcţia a IV-a – Contrainformaţii Militare au fost desfiinţate, iar celelalte au fost incluse în Ministerul Apărării Naţionale şi subordonate DIA, personal generalului Gheorghe Logofătu, un apropiat al lui Nicolae Militaru.

Încă din 27 decembrie 1989, la fişetele care conţineau documente operative a fost aplicat un sigiliu al Armatei, ofiţerii nemaiputând avea acces la propriile documente decât din ordin şi în prezenţa reprezentantului DIA în unitate, colonelul D.S.

În scurt timp, colonelul D.S. avea să fie desemnat la conducerea unităţii, mai întâi ca locţiitor, apoi, în jur de 01.02.1990, comandant. În câteva luni, au fost aduşi ofiţeri de Armată – cu sau fără pregătire de informaţii, activi sau în rezervă, în toate colectivele de muncă ale unităţii, mulţi dintre ei fiind numiţi pe funcţii de conducere. În acest mod, s-a realizat preluarea sub control de către DIA a întregului sistem informativ naţional intern. Nu discutăm, în acest context, despre calitatea umană şi profesională a colonelului D.S., comandantul unităţii până în mai 1991, schimbat în contextul măsurilor generate de incidentul Berevoieşti, şi nici despre aceea a celorlalte cadre militare venite în acel timp. Unele dintre ele s-au integrat socio-profesional în colectivul de muncă, desfăşurându-şi mai mulţi ani activitatea acolo. Ceea ce interesează este preluarea sub control a oamenilor şi activităţii fostei Securităţi de către DIA.

Dintre consecinţele acestei situaţii, cel puţin două prezintă interes.

Prima se referă la faptul că multe informaţii pe care le obţineau cadrele unităţii ajungeau la DIA pe canale neoficiale, deşi după 26 martie 1990, prin înfiinţarea SRI, unitatea nu mai făcea parte din structura Armatei. Un exemplu elocvent este cel al unui ofiţer de grăniceri care s-a remarcat în contextul

evenimentelor din decembrie 1989 şi care, câteva luni mai târziu, a fost rechemat în activitate din pensie şi desemnat şef al Sectorului analiză-sinteză al Diviziunii „A” a SRI, unitate care a preluat o parte din efectivul Direcţiei I. Acest ofiţer a fost surprins de colegi că scotea din unitate şi prezenta unor ofiţeri de legătură de la DIA copii ale informaţiilor înaintate conducerii SRI.

A doua consecinţă a prezenţei unor cadre militare în conducerea unităţii a reprezentat-o faptul că tentativele ofiţerilor proveniţi din Securitate de a obţine date şi informaţii de interes pentru elucidarea fenomenului diversionist-terorist din decembrie 1989 s-au lovit de obstrucţia acestora, care blocau şi descurajau asemenea iniţiative cu intervenţii de genul: „nu aveţi alte probleme de rezolvat” ?!

Urmare a acestei situaţii, în anul 1993, când SRI a fost solicitat de către Parlament să prezinte informaţiile deţinute privind evenimentele din decembrie 1989, s-a constatat că la unităţile informative nu existau date utile de acest gen.

Personal, în virtutea faptului că ajunsesem între timp locţiitor al şefului Diviziunii „A” – Apărarea Constituţiei, am realizat dimensiunea acestei situaţii la nivelul unităţii şi profilului respectiv. Întocmirea Raportului prezentat de SRI Senatului pe această temă s-a realizat mai mult pe baza memoriei cadrelor de informaţii şi mai puţin pe documente informative. Aşa se explică faptul că raportul nu reuşeşte să prezinte prea multe concluzii argumentate, în destule circumstanţe rezumându-se la consemarea unor ipoteze de lucru.

În contextul unei analize privind modul cum au fost percepute evenimentele din decembrie 1989 de la Direcţia I a Securităţii, ar mai putea fi interesant un aspect. Revoluţionarii care au intrat în 22 decembrie în sediul Direcţiei I, ca şi în alte unităţi informative centrale ale D.S.S., proveneau din rândul persoanelor mai vocale şi active, dintre cele care au intrat în curtea interioară a clădirii din spatele magazinului Victoria în care îşi aveau sediile principalele unităţi informative. Este posibil ca unii dintre ei să fi venit cu misiune acolo.

În ziua de 24 decembrie, unii dintre aceştia, probabil cei care nu făceau parte din plan, au fost înlocuiţi cu alţii, de regulă tineri. Totodată, numărul lor a crescut, astfel încât să existe câte unul în fiecare colectiv/încăpere de lucru, ceea ce indica fără dubiu că rolul lor era de a ne supraveghea. Elocvent, în acest sens, este şi faptul că unii dintre ei au fost surprinşi făcând comunicări telefonice de genul „băieţii sunt liniştiţi, îşi văd de treabă etc.”, care erau pigmentate cu formule de genul „ordonaţi”, „am înţeles”, „să trăiţi, domnule maior”, ceea ce nu a fost de natură să genereze antipatie împotriva acestora, considerându-se că sunt în fapt în slujba Armatei Române.

Coabitarea cu aceşti tineri s-a realizat fără probleme. Comanda unităţii i-a implicat în întărirea dispozitivului de pază şi apărare a clădirii, precum şi în unele misiuni în teren pentru culegerea sau verificarea unor informaţii la solicitarea comandamentelor Politic şi Militar. Pe lângă cooptarea unora dintre aceştia în echipe trimise în misiuni gen Spitalul O.R.L. Panduri, s-a apelat la ei în cazurile când ofiţeri ai unităţii au fost trimişi în misiune în instituţii publice (exemplu: în spitale pentru verificarea situaţiei decedaţilor şi răniţilor suspecţi ca „terorişti”).

De menţionat că acestor tineri nu li s-a dat armament din dotarea unităţii, deşi unii dintre ei au solicitat. Cristi Popovici, şeful grupului de civili care au fost la direcţiile I, a II-a şi a III-a ale D.S.S., avea un pistol automat ce părea cam lung pentru înălţimea sa, cu care însă a venit din afară. Apropo de

Cristi Popovici, deşi nu avea pregătire militară, fiind de profesie tehnician de sunet la Teatrul „Constantin Tănase”, a demonstrat în acele zile un curaj ieşit din comun. Se ducea, fără prea multe precauţii, în orice zonă (pe acoperişul clădirii, în imobilele din jur, pe stradă etc.) care necesita clarificarea unor suspiciuni privind posibile riscuri ori vulnerabilităţi la adresa unităţilor informative centrale ale D.S.S. Mare minune că nu a fost îmuşcat !

În perioada de convieţuire cu aceşti tineri, deşi scurtă, s-a produs un proces interesant de cunoaştere reciprocă şi apropiere între oameni diferiţi ca preocupări, dar, în final, cu scopuri comune: binele Ţării şi al poporului. În jurul datei de 10 ianuarie, când, după integrarea unităţilor fostului D.S.S. în M.Ap.N. nu se mai justifica prezenţa lor, mulţi dintre ei, posesori de studii medii şi fără locuri de muncă stabile ori mulţumitoare, nu acceptau să părăsească unităţile de informaţii, pentru că începuseră să le placă oamenii şi zona. Unii dintre ei au fost angajaţi, ulterior, ca subofiţeri sau chiar ofiţeri, majoritatea reîntorcându-se însă la incertitudinile lor de zi cu zi.

Ulterior, am aflat că o parte dintre aceşti tineri au fost recompensaţi cu o excursie la Campionatul Mondial de fotbal din Italia, de unde nu au mai revenit în ţară. Faptul în sine nu ar intriga, dacă nu ar exista indicii că plecarea lor a făcut parte dintr-un scenariu. Persistă întrebarea cine şi de ce a avut

nevoie să dispară aceşti oameni „cu respect faţă de haina militară”.

Sunt conştient de faptul că informaţiile şi datele la care am avut acces, precum şi percepţiile proprii şi ale unor colegi de-ai mei consemnate în ultimele trei numere ale revistei VITRALII nu sunt de natură să clarifice marile semne de întrebare care planează asupra modului de instrumentare şi derulare evenimentelor din decembrie 1989. Am hotărât să le prezint, totuşi, din convingerea că ele pot fi utile unor analişti dispuşi să reconfigureze realitatea acelei perioade.

 

Gl. bg. (r) Vasile Mălureanu

Tags: revolutia 1989

Leave a Reply

Current month ye@r day *


Primim informaţii despre cazuri de corupţie şi despre nedreptăţi flagrante, tolerate sau muşamalizate de reprezentanţii instituţiilor statului. Trimiteţi-le la adresele de email: tdumitru @email.ro sau ag_tudor@yahoo.com, ori va prezentati cu ele la sediul Agentiei din str. Maresal Averescu, nr. 30, numai dupa ce stabilim contactul la tel: 0744.881.694. De restul se vor ocupa detectivii noştri.


Copyright © 2013 Detectivul Online. All rights reserved.