You are here: Home // Detectivi // Frank Serpico… poliţistul cinstit!

Frank Serpico… poliţistul cinstit!

Într-un articol publicat cu câteva zile în urmă mă întrebam dacă Traian Berbeceanu ar putea deveni un Serpico de România. Pentru că foarte mulţi tineri nu prea ştiau cine a fost Frank Serpico, am găsit pe internet un text al unei edituri străine tradus în limba română. Cred că studiul acestei analize îi va ajuta pe cititorii noştri mai puţin avizaţi să afle mai multe despre acest personaj devenit legendă. Redau textul mai jos:

Eroul din Serpico, (o carte şi un film de success), este un poliţist renegat, cu barbă şi hippy, care refuză să se supună codului nerostit al poliţiştilor. „Nu te întoarce împotriva colegilor tăi ofiţeri.” Aşa cum spune Serpico: „Singurul jurământ pe care l-am făcut vreodată a fost de a impune legea – şi nu se spunea că împotriva tuturor, cu excepţia celorlalţi poliţişti”.

Povestea urmăreşte evoluţia lui Serpico, începând cu ambiţia lui din copilărie de a fi un bun ofiţer de poliţie. Ea dezvăluie naivitatea lui iniţială în privinţa corupţiei în cadrul poliţiei, încercările lui solitare şi lipsite de succes de a trezi interesul comandanţilor pentru această situaţie, dispreţul şi ura pe care le încearcă Serpico în mâinile colegilor lui şi deziluzia lui finală. Pe parcursul întregii poveşti, prezumţiile făcute despre „băieţii buni” şi „băieţii răi” sunt evidente. Băieţii buni sunt reprezentaţi de Frank Serpico şi de unul sau doi poliţişti care i-au oferit un ajutor limitat în încercările lui de a face dreptate şi de a-i pedepsi pe corupţi. Băieţii răi sunt poliţiştii care iau mită şi cei care îi apără pe aceştia de acuzare. Tocmai acest punct de vedere trebuie pus sub semnul întrebării.

Serpico şi jocurile de noroc

Un rol important în povestea lui Serpico este jucat de un plic în care se află 300 de dolari. El l-a primit printr-un mesager de la cineva cunoscut doar sub numele de „Jewish Max”, un mare jucător. După multe încercări, Serpico nu reuşeşte să trezească interesul nici unui ofiţer superior de-al lui asupra acestei încercări de mituire.

De ce încerca „Jewish Max” să ofere bani şi cadouri unui Serpico care nu dorea acest lucru? „Jewish Max”, furnizorul de servicii voluntare (de joc) pentru adulţi care consimt, era una dintre victimele urmărite de Serpico şi de alţi poliţişti „oneşti” din brigada anti-jocuri de noroc! Intenţia lor era aceea de a hărţui, urmări, prinde şi răpi (încarcera) pe toţi cei implicaţi. Publicului i se spune că o comportare violentă agresivă din partea ofiţerilor este necesară pentru că jocurile de noroc sunt ilegale, iar datoria lor este de a sprijini legea. Dar şi cel mai rău călău nazist dintr-un lagăr de concentrare ar putea aduce acest argument în propria lui apărare.

Într-un alt incident, o mamă din ghetou i se plânge lui Serpico că fiul ei a fost atras într-o operaţiune ilegală legată de jocuri. Lui Serpico i se cere să distrugă operaţiunea. Nu poate exista o opoziţie prea mare faţă de încercarea de a proteja un copil de o activitate care i-ar putea fi dăunătoare. Totuşi, împiedicarea unei activităţi legitime pentru adulţi, pe motiv că un copil a fost implicat, este în mod clar discutabilă. Într-un caz ca acesta, soluţia constă nu în eliminarea activităţii, ci în împiedicarea copilului de a participa. Sexul, băutura sau şofatul nu trebuie interzise pe motivul că aceste activităţi sunt periculoase sau le pot dăuna copiilor.

Serpico agent anti-narcotice

În cele din urmă, Serpico este rănit în timp ce încerca să intre în apartamentul unui traficant de droguri, deşi datoria lui, pentru care a depus jurământ, este să apere drepturile cetăţenilor. Explicaţia, desigur, este aceea că vânzarea drogurilor este interzisă de lege şi, deşi a jurat să apere drepturile indivizilor, Serpico a jurat de asemenea să sprijine legea. În această împrejurare, ca şi în altele, când cele două se află în contradicţie, el o alege pe ultima. Însăşi participarea lui în brigada anti-narcotice demonstrează loialitatea lui faţă de lege, care este mai presus de orice altceva.

Dar interzicerea vânzării de narcotice duce, invariabil, la creşterea preţului de cumpărare, făcând dificilă obţinerea drogului de către dependenţi. În consecinţă, ei trebuie să comită delicte din ce în ce mai mari pentru a obţine banii necesari. Interzicerea vânzării de narcotice, deci, pune cetăţenii în pericol. A impune această interdicţie, aşa cum face Serpico, înseamnă a da mai multă importanţă apărării legii decât apărării cetăţenilor.

Serpico şi chiulitul

Dat fiind faptul că ceea ce trebuie să facă un poliţist este dăunător pentru public în general, rezultă că, cu cât un poliţist este mai puţin activ, cu atât el va fi mai puţin dăunător pentru public. Majoritatea poliţiştilor, simţind probabil acest lucru, acţionează pentru a salva publicul de la ceva rău, adică îşi evită îndatoririle.

În loc să se agite, amestecându-se în drepturile oamenilor, mulţi poliţişti aleg o ieşire onorabilă – chiulitul. A chiuli (dormind în vreun loc retras în timpul orelor de serviciu) era o situaţie care îl înfuria pe Serpico. În cea mai bună tradiţie a omului plin de importanţă care insistă să conducă vieţile altora, Serpico se încăpăţâna să fie afară pe străzi la orice oră, oprind o prostituată ici, asaltând un jucător colo, hărţuind peste tot traficanţii de droguri.

Desigur, este imposibil să negăm că Serpico era şi o forţă a binelui. La urma urmelor, el vâna violatori, tâlhari, hoţi, ucigaşi şi scandalagii. Mai mult decât atât, îşi îndeplinea îndatoririle într-un mod extrem de imaginativ. Deghizat în evreu tradiţional, în hippy, în măcelar, în om de afaceri, în dependent de droguri, el bântuia pe străzile oraşului şi îi descoperea secretele aşa cum nici unul dintre colegii lui poliţişti – îmbrăcaţi în costume, cravate, balozaide, pantofi negri şi ciorapi albi – nu putea să o facă. Dar măsura în care Serpico era capabil să realizeze aceste lucruri era aceeaşi cu măsura în care era dispus să iasă în afara legii şi ordinii.

Să luăm cazul unui tânăr violator. Serpico a oprit un viol aflat în plină desfăşurare, în ciuda opoziţiei partenerului său poliţist, care a refuzat să investigheze zgomotele ciudate, pe motiv că aveau loc în afara zonei unde el şi Serpico trebuiau să patruleze. Fără să-i pese de un asemenea raţionament, Serpico a ţinut morţiş să afle ce se petrece. El a reuşit să-l prindă numai pe unul din cei trei violatori. După ce l-a adus la sediu, Serpico a fost deziluzionat de tratamentul brutal (şi ineficient) care i-a fost aplicat violatorului. Când prizonierul era pe punctul de a fi transferat în altă parte, Serpico i-a adus o cafea şi i-a vorbit cu blândeţe timp de câteva minute. El a reuşit să descopere numele celorlalţi doi complici, folosindu-se de o persuasiune temperată.

Apoi, Serpico a dat peste modelul deplin al birocraţiei din biroul de poliţie. El i-a localizat pe complici, dar în momentul când l-a sunat pe şeful lui administrativ pentru a-i raporta unde se găsesc aceştia, i s-a spus că detectivul căruia i s-a repartizat cazul este în vacanţă. Ofiţerul comandant a insistat ca Serpico să nu-i aresteze pe complici, deşi Serpico îi supraveghea din cabina telefonică. Din nou, Serpico nu a respectat ordinul legal al ofiţerului lui comandant, şi i-a arestat pe cei doi. (Când i-a adus la secţie, comandantul furios i-a spus că arestarea nu va fi considerată meritul lui – un sfârşit potrivit al acestei poveşti.)

Împrejurări precum cele prezentate au făcut din Serpico un erou permanent şi au adus cărţii şi filmului o mare popularitate. Dar această expunere ilustrează, de asemenea, contradicţia fundamentală a personajului Serpico. Atacurile lui asupra prostituatelor, a jucătorilor de noroc şi a vânzătorilor de droguri – cu toţii angajaţi în acte voluntare între adulţi care consimt reciproc – dezvăluie devotamentul lui absolut faţă de lege. Visul lui din copilărie de a deveni poliţist, să ne aducem aminte, era legat de sprijinirea legii. Totuşi, în cazul violatorului, Serpico face o faptă bună numai pentru că este dispus să încalce legea. Iar acelaşi principiu de acţiune este prezent în fiecare caz în care comportarea lui poate fi considerată eroică.

Dacă analizăm lupta lui Serpico împotriva celorlalţi poliţişti, a celor „normali” (cei pe care el îi consideră corupţi), descoperim două tipuri de poliţişti. Există, pe de o parte, cei care refuză să hărţuiască adulţi care consimt să se angajeze în activităţi voluntare, deşi ilegale, şi care acceptă bani de la cei prinşi în astfel de activităţi; şi există, pe de altă parte, cei care cer bani de la aceşti indivizi, pentru a le permite să se angajeze în astfel de activităţi.

În primul exemplu, presupunând că activităţile în cauză sunt legitime, chiar dacă interzise de lege, pare perfect potrivit să se accepte bani pentru a îngădui să petreacă. Acceptarea unor bani nu poate fi deosebită, din punct de vedere logic, de acceptarea unui cadou, iar simpla acceptare a unui cadou nu este ilegitimă.

Totuşi, unii adoptă o poziţie contrară, afirmând că nu pot fi făcute excepţii nici măcar în cazul unor legi prost concepute; că „simplii” indivizi nu trebuie să fie liberi de a alege, ci trebuie doar să respecte legea. A permite încălcarea legii este în mod necesar ceva rău, atât în sine, cât şi pentru că, luat ca precedent, duce la haos.

Dar este dificil să fim de acord că încălcarea legii este, în mod necesar, ceva rău. Într-adevăr, dacă procesul de la Nürnberg ne-a învăţat ceva, este tocmai punctul de vedere diametral opus celui de mai sus. Lecţia procesului este aceea că unele legi sunt rele în sine, iar a le respecta este greşit. Este la fel de dificil de înţeles noţiunea potrivit căreia încălcarea selectivă a legii stabileşte un precedent care duce, în cele din urmă, la haos. Singurul precedent pe care îl stabileşte o astfel de acţiune este acela că legile nelegitime nu trebuie respectate. Aceasta nu implică haos şi crime arbitrare, ci implică moralitate. Dacă un astfel de precedent ar fi fost stabilit cu fermitate pe vremea când naziştii au ajuns la putere, gardienii din lagărele de concentrare ar fi refuzat, poate, să se supună ordinelor legale de a asasina victime lipsite de apărare.

În sfârşit, noţiunea că nici un „simplu” individ nu ar trebui să fie liber să aleagă ce lege va respecta este un nonsens. Nu există decât „simpli” indivizi.

În concluzie, din moment ce încălcarea legii poate fi legitimă uneori, poliţiştii care o permit acţionează, câteodată, întru totul adecvat. Atacurile lui Serpico la adresa unor astfel de ofiţeri au fost, prin urmare, foarte nejustificate.

Să examinăm acum al doilea tip de ofiţeri de poliţie condamnaţi de Serpico – cei care nu permiteau activităţi ilegale sau acceptau bani atunci când le erau oferiţi, ci cereau plată de la cetăţeni. Dicţionarul numeşte aceasta a extorca, adică „a lua ceva prin forţă sau constrângere; a stoarce prin forţă fizică, prin violenţă şi ameninţări, prin folosirea greşită a autorităţii sau prin orice mijloace ilegale; a lua bani de la cineva, aşa cum cuceritorii iau dări de la cei învinşi”. Extorcarea este, de obicei, considerată demnă de dispreţ, ceea ce constituie o apreciere acceptabilă. Totuşi, acest lucru înseamnă, oare, o aprobare a atacurilor lui Serpico la adresa poliţiştilor implicaţi în extorcare? Nu, pentru că rolul lui Serpico era încă şi mai rău decât extorcarea! Să luăm în considerare patru moduri diferite în care un poliţist poate reacţiona la o comportare ilegală, dar perfect morală. El poate fie: (1) să o ignore; (2) să accepte bani pentru a o ignora; (3) să ceară bani pentru a o ignora (extorcare) sau (4) să îi pună capăt.

Dintre cele patru reacţii posibile, ultima este cea mai puţin dezirabilă, pentru că numai ea interzice, în mod absolut, o activitate morală – doar pentru că, întâmplător, este ilegală.

Dacă Serpico ar fi fost un gardian dintr-un lagăr de concentrare nazist, el ar fi considerat că este de datoria lui să respecte ordinele de a tortura prizonierii – la fel ca toţi ceilalţi care iau „legea şi ordinea” drept o valoare supremă. Dacă el şi-ar fi menţinut poziţia în mod consecvent, ar fi simţit de asemenea că este de datoria lui să stârpească „corupţia” din lagăr, denunţându-i pe colegii lui ofiţeri care: (1) refuzau să execute ordinele; (2) refuzau să execute ordinele şi acceptau plată de la prizonieri sau (3) refuzau să execute ordinele şi cereau plată (extorcare). Ce-i drept, este imoral să extorchezi bani de la prizonieri pentru a nu-i tortura; dar, în mod sigur, este mai răunu le iei banii şi, în schimb, să execuţi ordinele şi să-i torturezi.

[*]Traducere după: Defending the Undefendable: The Pimp, Prostitute, Scab, Slumlord, Libeler, Moneylender, and Other Scapegoats in the Rogue’s Gallery of American Society (New York: Fleet Press, 1976 prima editare, 1980 a doua editare, 1985 a treia editare; New York: Fox and Wilkes, 1991 a patra editare). Lucrarea este publicată on-line cu permisiunea autorului.

© 1991 by Walter Block.

© 2005 Institutul Ludwig von Mises – România pentru versiunea on-line în limba română.

 

Tags: brigada anti legale, politistul cinstit, ce activitati ar putea realiza un politist pentru ca copii sa fie protejati, frank serpico, poveŞti despre sex droguri Şi crime romĂneŞti ro, politistul frank

Leave a Reply

Current month ye@r day *


Primim informaţii despre cazuri de corupţie şi despre nedreptăţi flagrante, tolerate sau muşamalizate de reprezentanţii instituţiilor statului. Trimiteţi-le la adresele de email: tdumitru @email.ro sau ag_tudor@yahoo.com, ori va prezentati cu ele la sediul Agentiei din str. Maresal Averescu, nr. 30, numai dupa ce stabilim contactul la tel: 0744.881.694. De restul se vor ocupa detectivii noştri.


Copyright © 2013 Detectivul Online. All rights reserved.